Singurul cuvant

Rochie albă.

Privirea ta.

Mâna ta, ținând-o pe a mea.

Zâmbetul tău dimineața, cum a mai fost și cum va fi întotdeauna.

Marea…noastră.

Ochii tăi, liniștea mea în orice moment.

Fițele mele, amuzamentul tău.

Înghețata din cutie la 2 dimineața.

Advertisements
Categories: Uncategorized | Leave a comment

Dupa Cuza, urmatoarea oprire: FJSC, Bucuresti

Vara trecută, pe-o căldură infernală am pășit în București, plină de entuziasm.

Am decis să dau Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași pe Universitatea din București. Un gând năstrușnic m-a făcut să aleg tot jurnalismul pentru master, deși multă lume mi-a zis că asta o să fie o prostie și că ar trebui să mă axez pe altceva.

Prima dată mi s-a părut urâtă clădirea.

„Asta e? Aici o să am eu ore?”. Cam asta a fost prima reacție pe care am avut-o când am văzut clădirea FJSC-istă. Și mai apoi, încet, încet am început să o cunosc. Lifturile alea vechi au început să pară amuzante cu toate sunetele, iar etajul șase a devenit un fel de acasă.

N-am fost mereu la toate cursurile. De ce să mint? Sunt studentă, nu sfântă. Dar la cursuri ca cel din seara asta simt că n-am făcut o alegere proastă când am decis să vin în București.

Marțea avem un curs care se numește „Corespondentul de presă”.

Auzim frecvent „9. Cu ură”, „Tu să taci când vorbești cu mine” sau „Ticălosule”, dar toate sunt cuvinte spuse de fapt cu drag de-un om care are ce să ne învețe. Și nu numai că ne învață și ne dă teste peste teste și teme peste teme, dar ne aduce la curs oameni din presă. Oameni care vin și mie, cel puțin îmi oferă un sentiment aparte în legătură cu meseria de jurnalist.

În seara asta am cunoscut o femeie specială. Carmen Avram. A câștigat premii. Multe. Și totuși femeia asta e atât de modestă, de zici că nu-i adevărat. Și cum să nu visezi, când îți povestește cu atâta drag despre cum trebuie să-ți iubești meseria? Din punctul meu de vedere, e un model demn de urmat. Inspiră echilibru și îți amintește că dacă vrei să faci ceva, trebuie să muncești. Mult. Și iar mult.

Într-o altă zi, l-am avut invitat la curs pe Adelin Petrișor. Apoi pe Rareș Petrișor. De la fiecare am avut multe de învățat. Măcar ceva tot îți rămâne de la fiecare om care își răpește din timpul său pentru a-ți povesti ție, un student la început de drum despre ce înseamnă de fapt să fii jurnalist.

Nu am cum să omit faptul că lunea avem un alt curs interesant. E vorba despre „Transmisiunea în direct”. Atunci când am ales Jurnalismul tematic, m-am gândit să-mi orientez privirea și către altceva decât presa scrisă. Dar am realizat repede că „prima iubire” nu se uită și că vreau să rămân la ea. Asta da înseamnă, da, că nu o să mă simt niciodată în largul meu făcând un live și că nu o să pot să mă încadrez „în peisaj”. Pentru tv îți trebuie acel fler. Acel fler pe care ori îl ai, ori nu îl ai. Iar mie îmi lipsește.

Dar nu cred că am să uit că am mers la facultate și m-am uitat la desene animate. Da, ați citit bine. M-am uitat la desene animate într-o sală de curs. Dar nu oricum, ci încercând să descriu tot ce văd. Ați încercat vreodată să vă uitați la Tom și Jerry și în același timp să povestiți cuiva? În desenele astea personajele apar, dispar, se schimbă cadrul, apar detalii noi, apoi dispar, încât atunci când începi să descrii, parcă ești într-un carusel. A fost un exercițiu fabulos.

Revenind la invitați…și la cursul de luni am avut ocazia să ascult oameni din presă. Oameni care au ceva de spus și care cred în ceea ce fac.

Ieri ne-au vorbit Adriana Nedelea și Cătălin Bălan, ambii de la Digi24.

Adriana Nedelea m-a inspirat prin ideea că în jurnalism nu există femei și bărbați. Există doar jurnaliști. Pentru că și femeile și bărbații pot merge la un incendiu, la o inundație, la un protest și își pot face treaba la fel de bine. Da. Și să fiu eu dacă nu mi-a plăcut ce-a zis!

Mai apoi, la Cătălin Bălan mi-a plăcut entuziasmul cu care își face meseria. E suficient să auzi pe cineva vorbind despre locul lui de muncă, pentru a-ți da seama dacă merge cu drag la serviciu sau nu. Cătălin Bălan îmbină pasiunea cu munca, creativitatea cu cifrele și imaginația cu o nouă lume a televiziunii. Prin reportajele lui din domeniul economic reușește să dea o altă nuanță unor lucruri care altfel ar părea seci, oarbe.

Pentru toate vizitele de care am avut parte până acum….trebuie să le mulțumim domnilor profesori.

Pentru toate astea, dar și pentru multe alte lucruri…eu mă bucur că am ales FJSC.

L.M.R.

Categories: Rânduri, rânduri | Tags: , , , | Leave a comment

Zzzzz…

Inspirație.

Am încercat să-mi ordonez cuvintele. Le-am găsit foarte alandala. Chiar și atunci când m-am străduit foarte tare să le găsesc rostul. Poate că am uitat de plăcerea de a scrie. Poate că am uitat cum se descrie un răsărit de soare și poate că am uitat cum în alte zile toate literele căpătau un rost, fără să mă străduiesc.

Dar așa e când îți pierzi sufletul. Îl pui pe-o tavă și la un moment dat nu mai vrei să știi de el. Dar când îți dorești să-l găsești,  observi că sufletul tău nu mai e de găsit. S-a pierdut prin Vamă, printr-un parc sau cine știe, prin alte orașe. Cred că l-ai lăsat undeva și ai uitat să-l mai iei înapoi. Cred că ți-a fost atât de frig, încât te-ai învelit cu povești care nu mai există și ai devenit…o clepsidră goală. Fără rost. Fără sens. Doar o clepsidră cu geamuri fumurii, prin care nu poți vedea nimic.

I-ai urât pe cei care-ți spuneau că la un moment dat n-o să mai poți visa. Și ai ajuns exact ca ei. Și unde ai lăsat entuziasmul? Unde ai lăsat visele? Și unde ți-ai lăsat zâmbetul ăla naiv pe care-l aveai acum vreo doi ani? Atâtea întrebări, la care nu mai vrei să știi răspunsul…

DSCF7040

 

 

Categories: Uncategorized | Leave a comment

Tu

Timpul.  Continue reading

Categories: Ganduri pe melodii | Leave a comment

Ne îndrăgostim de iluzii

În seara asta am ieșit afară. Mint. Stăteam pe balcon…undeva, la etajul 3 și m-am uitat în sus. Am văzut luna, care stătea la fel de singură precum mă simt eu uneori. Era înconjurată de nori mișcători, ca niște dâre de dorințe și era palidă. Cred că de la singurătate…

Și mi-am dat seama că pe măsură ce trece timpul timpul…pierdem cu toții o parte importantă din noi. Pierdem emoția a ceea ce înseamnă „a te îndrăgosti”. Unde se pierd toate clipele alea din liceu în care aveai fluturași numai când vedeai pe cineva? Și de ce toate clipele acelea sunt înlocuite de momente de nostalgie, în care te întrebi dacă e bine să fii îndrăgostit de X, Y, Z? Și e greu să găsești persoana care să te completeze cum vrei tu. Iar când poate o găsești, îi cauți defecte ca s-o îndepărtezi. Cred că timpul ne tâmpește. Ne aruncă într-o ruletă din care nu mai știm să ne oprim. Ni se pare că vedem pe cineva, dar îi pierdem chipul în doar câteva secunde, pentru că vedem o altă culoare…

Să ne pierdem pe străzi…să admirăm clădiri și să ne bucurăm de aerul rece de ianuarie. Să ne aruncăm în marea rece ca gheața, atunci când nimeni nu se mai plimbă pe plajă. Să ascultăm timpul și să-l ignorăm atât de tare încât să țipe de durere. Să mai punem un shot de libertate în pahare prea mari ca să ne-ajungă și să numărăm stele pe-o faleză goală. Aruncă-ți gândurile și secretele în întunericul de smoală și ridică-te deasupra valurilor. Adu-mi înapoi toate regretele și arde-le pe-o tavă de argint, în timp ce mă privești zâmbind, cu dragoste. Rătăcește-mă printre degetele tale pline de nisip și dăruiește-mi…lăcrămioare în plină iarnă. Și-am să-ți dăruiesc…zâmbete și fericire!

Și pentru că uităm toate astea…să dormim. Eu aici…și tu..oriunde ai fi. Și oricine ai fi. 

Pentru că de azi nu am să mai iubesc decât iluziile care într-adevăr mă fac să zâmbesc.

http://www.youtube.com/watch?v=NwbcQNjhEJc

 

Categories: Uncategorized | Leave a comment

Aici sau acolo?

Întrebări.

Într-una din serile trecute, la o masă la care eram trei oameni am discutat despre întrebări. Or fi bune? Or fi rele? Te ajută cu ceva? Și uite deja trei întrebări despre întrebări.

Afară e ceață. Miroase a ceață și străzile din Iași par pustii și triste. Nu știu dacă mi se pare mie sau dacă e din cauza faptului că nu ninge…încă. Acasă e frumos. Sau ar trebui să fie, pentru că la un moment dat, când „te rupi” de tot ce înseamnă „acasă” și te întorci, toate par să fie la locul lor. Cel puțin fizic. Din alte puncte de vedere, însă…schimbările sunt mari. Oamenii dragi îți sunt tot dragi, dar s-au adăugat lucruri noi în comportamentul lor. Îi vezi altfel. Pe unii poate îi prețuiești mai mult, iar pe alții îi privești ca pe niște străini și te întrebi ce s-a întâmplat. Așa cum m-am întrebat eu în anumite cazuri.

Până și orașul pare altfel. La început pare mai frumos decât ți-l aminteai tu, dar după câteva zile…totul se transformă în ceva cenușiu. Familia e altfel decât o știai tu. Cu mai multe bariere, cu mai puțină comunicare. Până și alte persoane dragi…sunt mai îndepărtate, cu toate că distanța fizică se micșorează la câțiva kilometri.

Aici încep eu să mă întreb: unde mi-e locul? Aici sau în București? Unde e mai mult acasă? Aici sau acolo? Sau poate că răspunsul e în ambele părți. Trist ar fi ca răspunsul să fie…de fapt nicăieri nu mai e acasă. E greu să te împarți între două locuri. Nu știu dacă și altora care au plecat de-acasă li s-a întâmplat asta. Eu am să pun toate lucrurile astea pe seama faptului că sunt numai trei luni de când m-am mutat în București.

Și ce am mai învățat eu în ultimele trei luni e faptul că mi-e bine cu mine însămi. Am timp să mă descopăr. Să mă gândesc la ce vreau. Am timp să am grijă de mine și să nu mă mai complic așa tare cu drame și dramatizări. Cred că ăsta e unul dintre lucrurile care îmi place la nebunie la București. Nu cluburile, că nu prea merg, nu multitudinea de oameni, nu aglomerația și nebunia. Doar faptul că sunt eu cu mine.

Am evitat să scriu pe blog despre schimbarea asta până acum, pentru că sunt lucruri pe care e bine să le știi numai tu.

Dintr-un butoi cu melancolie și întrebări…încă mă întreb: unde e acasă?

L.M.R.

Categories: Uncategorized | Leave a comment

I am back, honey!

De multă vreme tot spun că am să revin aici să scriu, dar mereu uit. Și când nu uit, mi-e lene să scriu iar adresa asta lungă. Ce-o fi fost în capul meu când am ales un așa nume pentru blogul meu?

Ideea e că astăzi am citit cuvintele unei fete pe care nu o cunosc față în față foarte bine, dar căreia i-am citit cuvintele. Și am simțit o asemănare izbitoare între noi două. Mi-a deschis pofta de scris și încep să-mi amintesc de faptul că eu sunt îndrăgostită. De cuvinte. De litere, de înșiruirea lor pe o coală albă, dar virtuală.

Vorbeam zilele trecute cu o prietenă și brusc ne-am dat seama că nu știm (din nou) când a mai trecut un an. Și în anul ăsta, în viața mea s-au schimbat foarte multe. Am terminat facultatea și nu știu când au trecut trei ani de UAIC. Am dat patul de-acasă pe cel dintr-un cămin. Am dat jobul din Iași pe un vis și am lăsat familia în urmă, pentru că așa am considerat eu că trebuie să fac. Să nu mai spun de prieteni: i-am lăsat pe toți acasă, în speranța că nu se va adeveri ideea „ochii care nu se văd, se uită”.

Am ajuns în București și m-am trezit singură. Într-un oraș mare. Într-un oraș în care până și ieșirile de la metrou sunt mai multe decât gândurile pe care le am eu într-o stare de plictiseală. Mi s-a părut că Bucureștiul e un criminal la început, că mănâncă oameni și că ar fi indicat să nu ieși de prea multe ori, că…cine știe? Poate te înghite. Apoi am realizat treptat, treptat că nu e decât o mare de betoane și parcuri interesant aranjate (am fost tentată să scriu frumos aranjate), că e doar un alt oraș și că de fapt problema de aici e reprezentată de oameni. Nu pentru că nu ar zâmbi pe stradă. Cu asta m-am obișnuit de ceva timp. Ci pentru că sunt atât de mulți, încât ți-ar trebui vreo zece vieți măcar să-i vezi pe toți o singură dată. Cert este că Bucureștiul are viață și e blazat în același timp. E ca un vulcan care stă să erupă oricând. Probabil de-asta și oamenii mișună atât de mult. Sunt într-o continuă stare de agitație, în speranța să nu-i prindă lava pe stradă sau în metrou.

Nu știu cum și cât m-am adaptat, nu știu cine poate să se adapteze repede la un nou stil de viață, dar de cele mai multe ori nu-mi pare rău pentru schimbările pe care le-am făcut. Atunci când consideri că unele lucruri te intoxică și te plafonezi, fugi de ele. Atunci când consideri că poți să faci și altceva, când îți dorești ceva mai mult decât ai avut la un moment dat și când consideri tu că trebuie să-ți iei viața în propriile mâini, pleci. Am realizat că nu trebuie să uit cine sunt, pentru că asta e singura cheie către poarta  ce duce spre adevărata lume și am realizat că nu trebuie să uit care mi-e scopul. E drept că uneori m-am pierdut și am crezut că am greșit, dar mi-am revenit. Așa cum trebuie să-ți revii în orice situație. Nu pot să spun că am simțit neapărat pe cineva atât de aproape, încât să-i spun tot, tot ce am pe suflet. Probabil pentru că oamenii „de taină” se găsesc greu.

Aș putea să mai scriu multe lucruri, pentru că tocmai am deschis din nou cutia cu litere, dar mă voi opri aici.

Și vreau să merg acasă, acolo unde mereu găsesc răspunsurile pe care Bucureștiul nu mi le oferă. Dar mai e până atunci.

L.M.R.

http://www.youtube.com/watch?v=IzF32qOm9LQ

Categories: Uncategorized | 2 Comments

Stop cadru!

Nu am spus incă “Stop cadru”, dar sentimentul legat de finalul facultății…e din ce în ce mai sadic. Apare mai mult, mai mult și mai apăsător ca niciodată. Am început să trăncănesc despre Jurnalism și despre facultatea asta…încă de printr-a noua. Eram foarte entuziasmată atunci și încet, încet am început să mă gândesc din ce în ce mai mult la asta. Mi s-a zis N-ai nicio șansă. Tu n-o să fii niciodată jurnalist. Nu pot să spun că nu am fost dezamăgită când am auzit cuvintele astea, dar nu înseamnă că am renunțat.

Pe măsură ce anii treceau, am descoperit că îmi place să scriu. Și m-am jucat de-a jurnalistul pe talentirosit.com, un blog pe care nu îl voi uita niciodată. Mai apoi, a venit bacul, a trecut bacul, iar la sesiunea de depunere a dosarelor la facultate am mers singură. Mi-am luat frumușel cele două dosare pregătite cu grijă și am urcat pe Copou, tremurând de emoție că din toamnă urma să merg acolo în fiecare zi. Jurnalism și Română/Franceză. Astea au fost cele două opțiuni. Voiam să intru la fără taxă. Am reușit. De două ori. N-am meditat prea mult când a fost vorba să-mi retrag un dosar. Am rămas cu Jurnalismul și în toamna anului 2010 am pășit în facultate. Nu știam pe nimeni. În prima zi mi s-a părut că am nimerit într-o mare de oameni, că eram mică, mică și că drumul meu începea să fie cumva confuz.

Prima persoană pe care am cunoscut-o a fost Lili. Sau Mitzi. Sau Liliana Gînju sau doar Gînju. Era pe scările de lângă lei și n-am să uit niciodată întâlnirea asta. Privind înapoi, acum nu știu unde și cum au zburat trei ani din facultate. Știu că în primul an stăteam mereu în prima bancă, aveam caiete liniate și nu lipseam de la niciun curs. Mi se părea că pierd ceva foarte important dacă nu merg o singură dată. Cu timpul, lucrurile au început să se schimbe. În anul al II-lea au fost săptămâni întregi în care mergeam la facultate doar ca să găsesc o sală încuiată sau ca să asist la cursuri de 20 de minute. Nu pot sa generalizez, e-adevărat.

Am scris și la Opinia. A fost o perioadă destul de scurtă, dar am învățat acolo multe lucruri frumoase. Am mai învățat și faptul că nu trebuie să stai într-un loc în care nu te simți bine și nu te simți apreciat. Așa că mi-am luat jucăriile și-am plecat.

Din categoria regrete pot să spun că…nu am participat la niciun bal al bobocilor de la facultatea noastră dragă. De asemenea, îmi pare rău că uneori nu mi-am dat silința așa cum ar fi trebuit. Ce să-i faci…? Când te dezamăgesc niște lucruri, nu prea mai ai chef. Dar am mers mai departe. Cât despre cel de-al treilea an de facultate…a fost un haos general. Am fugit dintr-o parte în alta, dar nu-mi pare rău (poate doar în momentele în care ajung în criză de timp și de nervi). Nu am văzut facultatea și sălile de curs prea mult, e-adevărat, dar consider că există alte lucruri pe care le-am acumulat și care mă vor ajuta cu siguranță pe viitor.

Și dacă tot am pomenit cuvântul viitor…sincer, nu știu unde mă văd peste cinci ani. Fizic vorbind. Mi-e clar că tot în presă vreau să lucrez, pentru că-mi place. Nu am decis totuși unde va fi Masterul. Iași? București? Am un principiu cam nesănătos când vine vorba de lucruri la care nu vreau să mă gândesc acum: Lasă…o să mă gândesc mâine la asta. Așadar, nu aș putea răspunde concret la asta.

Nu în ultimul rând, există persoane cărora trebuie să le mulțumesc din tot sufletul. Pentru că am cunoscut persoane care mi-au ghidat pașii, care mi-au deschis ochii și care mi-au fost alături, chiar și în momentele în care eram complet zăpăcită. De asemenea, trebuie să le mulțumesc tuturor celor care au avut răbdare cu mine în ultimul an, pentru că fără ei…nu aș fi ajuns azi în prag de curs festiv.

Și..pentru că încep să devin prea nostalgică…

voi spune acum:

De la facultate îmi iau rămas bun după licență! Nu acum.

L.M.R.

Categories: Rânduri, rânduri | Leave a comment

Eu, pe Google

Curiozitatea asta ne omoară. Teoretic, pentru că eu încă mai trăiesc. Cine nu s-a căutat măcar o dată pe Google, să vadă cum se vede pe Internet? Ei bine, în timp ce mă căutam singură pe net, am realizat că în timp am cam renunţat la un prenume: Mariana. În urma căutărilor pe Google, am observat că prima dată mi se găseşte profilul de Facebook. E lesne de înţeles acest lucru, din moment ce platforma asta a devenit una extrem de bine cotată. Mai apoi, mi-am amintit de perioada în care am scris pe primul blog: TalentIrosit. Cam un an şi jumătate am scris acolo. Au fost primele mele ciorne pe care îmi plăcea să le numesc articole. Continue reading

Categories: De la începuturi | Leave a comment

Viata fara net

La întrebarea Cum ar fi viaţa mea fără net? aş putea răspunde superficial la prima vedere: Nimic!. E adevărat că netul joacă un rol destul de important în viaţa mea şi că el este cel care: îmi oferă informaţii, posibilitatea de a vorbi pe Skype cu prietena mea din Finlanda, posibilitatea de-a comunica cu diverşi colaboratori şi că mă joc destul de frecvent pe Facebook. E adevărat că n-aş putea scrie toate ştirile cum trebuie dacă nu aş avea net, pentru că am nevoie de diverse site-uri, dar am testat şi viaţa fără net. Să vă povestesc experienţa… Continue reading

Categories: Rânduri, rânduri | Tags: , , , | Leave a comment

Blog at WordPress.com.